Primul polen

Primul polen

Sa tot fie o saptamana de cand la deal, pe coasta, peisajul s-a schimbat. Prin tot pamantiul lasat de iarna, pe la marginea padurii iti sare in ochi un galben naucitor. Dupa ghiocei si alun i-a venit vremea cornului si, odata cu el, primului cules abundent de polen.

E o nebunie in zilele mai calduroase, asa cum a fost ieri, in jur de 12 – 13, sa vezi albinele cum vin ostenite, abia-abia, ca un Antonov la aterizare. Dupa cateva secunde de stat si tras sufletul la urdinis, parca cu ultima putere intra in stup cu picioarele incarcate de galbenul naucitor. Inauntru e explozie de energie. Fac curatenie, rod capacele de ceara ca sa aduca mierea mai aproape de puiet, pregatesc celulele pentru ouale reginei, indeasa polenul cu capul, parca toata forfota e pentru ce va sa vina: luna mai si debutul “marelui cules”.

Cu toate ca albinele nu-l rateaza in nicio primavara, am aflat ca de noi e cam trecut cu vederea. Dar, daca ne uitam in perioada asta in drumurile noastre prin zonele deluroase, o sa-l gasim la marginea padurii, ca-i place mult lumina. E cornul, un arbust pe care eu nu l-am vazut mai mare de 5 metri, care seamana mai mult cu o tufa ceva mai mare daca nu e curatat. Lemnul e greu si tare. Tare de iti strici briceagul in el. In schimb, toamna face niste coarne de iti lasa gura punga daca nimeresti vreuna care nu e coapta cum trebuie.

Cat am fost copil, am mancat coarne de pe toate dealurile ani la rand – cele mai bune sunt alea cazute pe jos, aproape negre si ceva mai moi, ca alea de pe sus nu sunt o incantare. Am multe povesti cu coarnele astea dar una parca mi s-a fixat in minte si nu-mi da pace pana n-o zic mai departe. Pe la 10-12 ani, cu prietenul meu Alex, in beci la el, am dat peste o damingeana, asa cam la 20 de litri, plina pe fund cu coarne. Erau resturile de la cornata pe care ai lui au facut-o. Acolo in beci, il ajutam sa sorteze niste cartofi ca s-o tulim mai repede la joaca pe paraie. Cu chef de munca din plin, in pauzele lungi si dese, mai mancam cate un pumn de coarne de fiecare si uite asa, nu mai tin minte ce si cum am sortat dar abia cand am iesit din beci si am dat cu nasul de lumina si caldura am realizat de ce era atata veselie pe noi…

Am auzit ca se pot face din ele gemuri, compoturi, siropuri si dulceturi. Nu stiu cum sunt, dar eu recomand sa fie mancate tolanit pe iarba de sub corn si responsabil – una, doua cornate, ca de la cele de pe fundul damingenii nu iti e prea bine.

Acum, cand cornul ne orbeste cu galbenul sau, daca te uiti pe langa stupi, dar ceva mai aproape pe parau, parca-parca si salciei ii miroase a primavara. Da, a venit! Se simte langa si in stupi, in aer, printre curentii reci care vin pe parau, in ograda, in gradina, prin pamant, in sat, prin vecini, pe dealuri. Toate, au inceput usor-usor sa miste!

Acum, acolo in intunecimea stupului, e primavara!

 



Comenteaza

Adresa ta de email nu va fi vizibila.